Muzeul

În anul 1905 s-a ridicat “prima casă în stil popular românesc”, la bariera de nord a capitalei. „Muzeul Dr. Nicolae Minovici” a fost realizat de către arhitectul Cristofi Cerchez la solicitarea şi sub îndrumarea prof. dr. Nicolae Minovici, în egală măsură îndrăgostit de medicină şi de arta populară românească. Construcția astfel rezultata asociază arhitectura locuinței romanești fortificate, de tip cula, cu elemente de arhitectură populară ca: prispa, scara exterioara, foișorul.  Principalul element decorativ îl constituie foişorul. Cinci coloane de piatră, purtând bogate capiteluri, susţin tot atâtea arce trilobate. Între piedestalele coloanelor, balustre ajurate completează nota şi nobleţea stilului brâncovenesc.


Un turn important în patru muchii, de amintire medievală, sprijinit de un contrafort puternic, se termină cu o căciulă susţinută de opt coloane simple. Plafonul turnului este pictat în frescă cu arabescuri, iar de jur împrejur 40 de clopoţei de cristal emit sunete de la orice adiere a vântului. Volumetria liberă așezată pe un subasment masiv, verticala foișorului, decupajul fațadei cu elementele sale de decorație, structura planimetrica s.a. se prezintă atât ca influenţe ale specificului local, cât şi ca indiscutabile rezonanţe ale contemporanului Art Nouveau vest european. Rezultatul acestei fericite osmoze este remarcabil.


Clădirea are un istoric bogat, situaţia ei actuală nefiind cu nimic schimbată faţă de primii ani de existenţă. Din acest punct de vedere, mai ales muzeistic, este un sit aproape unic în Bucureşti.


Încă din anii ’30, imobilul a fost declarat monument de arhitectură, iar macheta acestuia a figurat, în deceniile V şi VI al secolului nostru, la toate expoziţiile din străinătate, ca exemplu cele de arhitectură românească.


Clădirea a fost ridicată pentru a adăposti colecţia deja adunată la data ridicării ei de către doctorul Nicolae Minovici. Compartimentările clădirii au fost determinate de categoriile variate de obiecte colecţionate şi de modul de expunere. Desigur, colecţia a fost îmbogăţită între anii 1919-1940 prin valuri succesive de achiziţii.


În clădire nu s-a locuit permanent dar, cel puţin până în anul 1937, aici aveau loc diferite reuniuni familiale sau colegiale, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice, precum şi diferite consfătuiri profesionale. 


Muzeul doctorului Nicolae Minovici este primul muzeu bucureştean de artă populară. El a devansat proiectul ambiţios al lui Tzigara Samurcaş care, deşi la 1912 punea piatra de temelie al actualului Muzeu al Ţăranului Român, clădirea va fi finalizată în 1941. Nucleul patrimoniului acestui din urmă muzeu a fost organizat în clădirea Monetăriei Statului, cu sprijinul lui Spiru Haret la 1 octombrie 1906. Acest spaţiu muzeal va deveni în 1912 Muzeul de Artă Naţională. La începutul anului 1906, muzeul doctorului Nicolae Minovici funcţiona deja, ca un muzeu privat care devansase iniţiativa publică.


În anul 1937, Nicolae Minovici a donat colecţia sa alături de proprietatea aferentă, în suprafaţă totală de 13.878 m.p., Comunei Bucureştilor. Potrivit actului de donaţie, vila urma să fie “pentru totdeauna un muzeu de artă naţională cu denumirea “Muzeul de Artă Naţională Prof. Dr. Nicolae Minovici”.


Vila era înconjurată de o splendidă grădină în stil 1900 la care şi-a adus aportul şi sculptorul decorativ Wilhelm August von Becker. În continuarea acesteia, se afla “o fermă destinată culturii pomilor fructiferi, plantelor şi creşterii păsărilor”.


Exista şi un personal angajat, reprezentat de un custode, un grădinar şi o îngrijitoare pentru fermă. Pentru plata acestora, precum şi pentru plăţile legate de întreţinere, lumină, apă, gunoi, încălzit, întreţinerea plantaţiei şi replantaţiei, reînoirea păsărilor de la fermă, Comuna Bucureştilor urma să plătească lunar suma de 30.000 lei, surplusul privindu-l pe donator.


Interesant este faptul că “în cazul situaţiei economice sau financiare, leul ar suferi vreo depreciere suma de 30 mii lei fixată prin prezentul act se va mări sau micşora în raport cu valoarea leului astfel cum este astăzi stabilită.”  


Actul de donaţie a fost autentificat de tribunalul Ilfov prin procesul verbal nr. 26.471 din 17 iulie 1937. La încheierea procesului verbal, au participat Dr. Nicolae Minovici, Dl. O.Tătaru care reprezenta Primăria Municipiului Bucureşti, Em.Odăgescu, supleant delegat la Tribunalul Ilfov secţia de notariat, asistat de Dl. grefier ajutor Velicu. A existat şi un martor, V.Pătru, “avocat personal cunoscut nouă”.


Doctorul Nicolae Minovici va muri în 1941 iar situaţia nu se va schimba decât cu anii puterii populare. Nepotul său de soră, care primise în 1938 o parte a proprietăţii doctorului, inginerul Dumitru Minovici, va prelua de la unchiul său, conducerea muzeului. Separat, între 1939-1941, va ridica actualul muzeu de Artă Feudală Occidentală, pe care l-a donat în 1945 Academiei Române pentru a nu-l pierde la anunţata “naţionalizare”.


Patrimoniul 


Cercetările pe teren ale doctorului Nicolae Minovici, datează din 1904, mai întâi în regiunea Vâlcea, unde relaţii de familie îi permiteau să se deplaseze mai uşor. Mai multe călătorii au fost necesare pentru a se informa şi apoi spre a achiziţiona ţesături şi ceramică, mergând din Vâlcea spre vest, trecând prin Hurez până spre Târgiu-Jiu. A urmat apoi regiunea Muscel, iar în timpul primului război mondial, şi ulterior, a vizitat adesea regiunea Neamţu-Văratec-Secu, unde calitatea sa de director al centrului de reeducare a invalizilor de război îl obliga să se deplaseze.


Ulterior fiind numit profesor şi la Universitatea din Cluj, a continuat să studieze şi să colecţioneze diverse obiecte din acea regiune. La colecţia profesorului Minovici se mai adaugă şi obiectele colecţionate de inginer Dumitru Minovici. Acesta a fost interesat în primul rând de ceramica din Ardeal, colecţionând treptat atât produsele olarilor din sudul Ardealului, de la Braşov la Sibiu, cât şi din regiunea Clujului. Concomitent, a colecţionat şi icoane pe sticlă, multe din ele achiziţionate direct de la meşterul respectiv, precum şi obiecte din lemn: furci de tors, căuşe din regiunea Branului şi Sarmizegetuza. Din Banat a achiziţionat ţesături, ceapse, oprege, etc.


Colecţia muzeului fiind făcută de colecţionari, fără un plan dinainte stabilit, nu toate regiunile sunt egal reprezentate. Cele mai numeroase obiecte sunt costumele de port din regiunile Suceava, Ilfov-Vlaşca, Argeş; ţesături din Oltenia, ceramică şi icoane pe sticlă din Ardeal. Textilele mai sunt reprezentate şi de alte obiecte şi accesorii precum: peştemanuri, catrinţe, cămăşi şi ştergare de cap, poturi-nădragi, ilice, cămăşi cu mâneci de borangic înfrumuseţate cu dantelă, brâie, scoarţe, cergi, fote, etc.


În ceea ce priveşte ceramica, cea ardelenească este deosebit de bine reprezentată. Sunt prezente străchini de Făgăreş care, pe un fond alb, au în mijloc motiv floral, iar ca bordură, în albastru şi verde crenguţe de brad stilizate; cele din regiunea Sibiului, au borduri cu verde, albastru şi brun, iar la mijloc, flori sau păsări stilizate.  Ceramica de Braşov, albă, pictată sau desenată cu cornul cu albastru, precum şi ceramică săsească, albastră de cobalt având desenul zgâriat, reprezentând păsări, ciorchini de struguri, ş.a. Această ceramică este cea mai veche pe care muzeul o posedă şi poartă pe ea anul, cea mai veche fiind din 1789, fiind semnată cu iniţialele celui care a făcut-o.


Pe blidare se poate vedea o frumoasă serie de străchini de Hurez, de la începutul secolului XIX. Olăria moldovenească este de asemenea reprezentată, precum şi ceramica de Biniş-Banat, prin mai multe oale şi ulcioare, care fac parte din categoria unei ceramici străvechi. Formele sunt simple şi elegante, iar culoarea este a humei naturale, cu ornamente negre sau brune.


Alături, pe un fond negru sau brun închis, cu picturi gălbui şi verzi, se află specifica olărie maghiară. Cănile sunt în general de provenienţă ardelenească şi sunt împodobite cu flori şi motive specifice regiunii de origine.


Muzeul deţine şi o capelă construită în bolţi cu chenare, aşa cum se întâlneau şi în vechile aşezări feudale. Colecţia de icoane de aici este deosebit de interesantă prin faptul că arată începuturile picturii noastre, întrucât meşterii care le-au pictat sunt români şi premergători ai picturii noastre laice. Parte din aceste icoane sunt executate printr’o tehnică cunoscută sub numele de tempora, parte sunt pictate direct pe sticlă. Multe din ele poartă semnătura meşterului, de exemplu: Ion ot Ocna, precum şi data când au fost lucrate: secolul al XVII – lea şi al XVIII-lea.


Uşile acestei încăperi, sculptate din lemn, cu vrejuri şi corzi de viţă, în parte aurite şi pictate, sunt din secolul al XVIII-lea şi au aparţinut unei biserici din Banat, din preajma Orşovei.


Cele peste 200 de ouă încondeiate, adunate din întreaga ţară, poartă specificul regiunii de origine, atât în privinţa culorilor, cât şi a simbolurilor. Muzeul de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici are o vechime de peste o sută de ani (1905) și reprezintă un etalon al muzeografiei memorialistice pentru spațiul urban.


 

Up
Down